supradoza…

in cautarea schimbarii…sau a reanalizarii, sau a dorintei de a-mi satisface imagini si amintiri din trecut sau dracu stie din ce cauza de fapt…am inceput sa citesc ce prostii cu extensia .doc imi sunt salvate in vechiul, rablagitul si batranul calculator.am gasit un text care mi-a placut, care ma descopera pe mine dintr-o perioada oarecum antica si de o imagine plina de trairi. probabil ca nu se mai recunoaste nimeni in text, dar, de dragul vremurilor de altadata…

Sentimentul persista. Voia să îl părăsească, să abandoneze, dar claca…se ţinea de ea ca un scai. Ce purtare, ce cuvinte. Cum putea să-l aibă în faţa ei, să-l privească şi să nu-i mai aparţină.. Spărsese globul magic şi îl lipise de atâtea ori, dar acum puzzle-ul rămânea incomplet, piesele erau risipite în neant. Când li s-au atins mâinile din greşeală a durut-o, a străfulgerat-o, a sperat că grimasa nu i-a fost observată. Voia să fugă şi să nu mai privească înapoi. Fusese atât de sus şi alunecase singură, voit parcă, tot de atâtea ori. Zâmbetul o sfâşia, o obosea totul şi totuşi era atât de frumos, nu putea să plece. Nu voia sa lase timpul să i se scurgă printre degete, credea că e în mâna ei şi ţinea pumnul atât de strâns, încercând sa controleze, să se controleze… Vorbeau prostii, iar lupta din interiorul ei părea că nu se va mai termina, lacrimile voiau să ţâşnească asemeni unei fântâni arteziene. Respira fum şi simţea tot scrumul în plămâni,  în inimă, în stomac. Întrebarea îi exploda mintea, creierul, fibră cu fibră: „De ce?”, „de ce?”, „de ce?”…continuarea nu o găsea…Nu ştia dacă este într-adevăr acolo…

-Astea sunt pentru tine.

-Pt mine?-ridică plicul alb de pe masa plină de ţigări arse şi alcool.

„La mulţi ani!”-nu a spus asta. Îi şoptise atunci, la doisprezece noaptea…auzise asta, nu? Simţise cuvintele ei, pe lângă mesajul la care îi raspuse sec.

-Mulţumesc.

-M-am gândit că ţi se potriveşte.

-Trebuie să recunosc că e cel mai original cadou pe care l-am primit vreodată.

Zâmbet…altă reacţie nu o găsea firească acum.

Şi acum? Se imbrăcă, îi mulţumi pentru uşa deschisă şi ieşi, lăsând parcă în urmă o altă fâşie din ea, fărâmă de vis. Lumina-palidă de altfel-a soarelui de amiază o izbi crunt. O secundă de linişte(sau cel puţin aşa i s-a părut), apoi „viaţa” îi asaltă simţurile: maşina aia roşie trecând cu viteză pe stradă, câinele lătrând iritat dincolo de gard,parcă agasat de singurătate, de nebăgare de seamă, un cuplu ţinându-şi mâinile cu un fel de zâmbet larg şi ciudat în priviri, ecoul muzicii ce se auzea înfundat din local. Lumea ii strivi răbufnirea, o aruncă din nou în propriile chinuri. Schiţă din nou un zâmbet distrat – îşi dorea atât de mult să-şi ascundă interiorul, să lase masca să i se muleze tot mai bine pe chipu-i şters – apoi trânti un „ciao, mai vorbim”, mai departe de ureche decât probabil şi-ar fi imaginat că va fi şi o şterse rapid, fiindu-i frică să privească în urmă, să aştepte măcar răspuns. Privirile erau greu de înfruntat. Mereu se lupta cu ele. „Acum ce?” – va face ce ştia mai bine, îşi va târî dupa ea suferinţa, neaşteptând acum pe nimeni şi nimic care să-i uşureze povara. „Nu vor vedea niciodată şi nici nu-şi vor putea închipui altceva decât prostiile pe care le au zilnic în ei. Nu e timp pentru explicaţii, nu e timp pentru privit în lături.”Şi totuşi acel „de ce ” care îi stăruie în creier, toate întrebările fără răspuns ce o pătrund. Unde e locul ei? De ce aici? …

Durerea o învălui din nou, corpul ei rezonând parcă. Ar vrea sa nu mai poată, să-şi scuipe interiorul, să devină cu adevărat o nebună, o dementă aşa cum era pentru unii – să piardă, să se piardă. Alerga pe aleile intortocheate ale parcului (cine dracu` le-o fi făcut asa?), încercând să scape de propria-i viaţă, de propria-i respiraţie. Încercarea de a se ascunde o obosea şi-o deprima deopotrivă – ştia că nimic prea bun şi nimic prea rău nu i se putea întâmpla. Nimic deosebit. De ce mai trăia? Explicatii şi scuze îşi putea găsi (ar fi vrut să se mintă cu adevarat că laşitatea o oprea să-şi ia viaţa), însă de fiecare dată când gândul îi mângâiase cu degetele-i reci tâmpla, le oprise (la timp, urma să i se spună mai târziu). „Lor nu le pasă de mine şi nici mie nu-mi pasă de ei” obişnuia să mintă (şi uneori nu se putea opri din a se minţi), însă nu-i ieşea mereu. Erau acele persoane care o „vedeau”, iar stângăciile lor o amuzau sau o scârbeau. Dar poate ele o ţineau în viaţă-alungă totuşi gândul înainte de a medita la influenţa altora asupra ei. Credea că era singură, se simţea singură, se voia singură, în adevăratul sens al cuvântului. Puterile parcă i s-au scurs, lacrimile îi înroşeau faţa şi o storceau de vitalitate. Îşi adunase toate puterile pentru a-şi înfrâna plânsul. Şi oamenii…oamenii care treceau. Acum îi sesiza. Era privirea lor şi sila ei. Nu putea suporta acuzaţia lor, ochii aceia trecători. Fiecare ochi fix aţintit asupra ei îi sporea greaţa, durerea, mila, vina. Simţea că-i este violat interiorul. Era frustrată. Se uita fix şi plină de ură. Voia să strige, să geamă, să îşi împingă agonia undeva departe, pe strada aia amărâtă şi bolnăvicioasă. Fiecare persoană care trecea pe lângă ea o îngrozea. Riposta cu o privire goală şi scârbită, dementă. Voia să –i împingă, să-i lovească, să îi întrebe ce dracu’ vor, de ce o străpung cu vederea, cu ce drept o judecă…? Era furioasă că se umileşte acordându-le atenţie. Voia să dispară. Gând mofturos şi prostesc, infantil şi totuşi plin de dorinţă încăpăţânată. Se vedea închisă, liniştită în demenţa ei, în întunericul ei. Ura sincer lumea asta infectă şi privea în gol. Realiză că vedea numai feţe…nu vedea oamenii decât în închipuirea ei. Perechi înfiorătoare de ochi, plini de întrebare, de dezgust, de acuzaţii. Doar delir.

Uneori îşi dorea să fie, indiferent cum şi pentru cine, să-şi găsească un scop care s-o facă să uite. Sau s-o facă să renască, pentru a fi din nou ea. “Ea”.

Culorile apusului îi explodară în faţă, lacrimile îi împăienjeniră ochii. Când s-a scurs timpul? O mică furtună într-un suflet. Plângea fără zgomot, lovind din ce în ce mai tare iarba deasă asupra căreia îi atârnau picioarele… “De ce?” Cerul îi picta cuvinte şi culori în minte.

“-Nu pot să-mi calc pe inimă să-ţi dau un sfat în care nu cred, dar eu vreau să fii fericită. Fă ce trebuie ca să fii fericită.

-Nu ştiu ce aş mai putea face…şi fericirea asta curge şi simt cum trece pe lângă mine…vreau să o apuc de coadă şi să-i zic “hey tanti..ce faci? mă ocoleşti? fugi de mine?”-dar nu ştiu cum…

-Ţi-ar zice :”Fraiero, apucă-mă de fund, de ceva , dar nu-mi da drumu’ “.

-Iar eu am să zic la fel ca  întotdeauna: “ajută-mă să pot”.” (Mereu a făcut asta şi nici măcar nu mai încerca să nege. Renunţa înainte de a se fi luptat cu adevărat).

Linişte. Înserarea i se strecura în oase, ştia că trebuie să ajungă din nou “acasă”. E lung drumul, destul de lung încât să şteargă urmele unei zile, si ea prea lunga şi prea fada. “Arăţi ca dracu” îşi spuse în timp ce-şi întindea uniform fondul de ten pe obraz. Două minute, “aranjatul” deveni captivant. Reverberând, durerea o împinse spre ieşire. “Nu sunt fatalistă. Nici măcar nu sunt sentimentala. Doar mă doare…”

Câteva picături îi căzură, nu se ştie cum, pe pleoape. Ploua şi lăcrima în acelaşi timp. Se bucura timid, puţin, sperând ca apa s-o trezească,  să treaca prin ea şi peste ea ca să-i  spele sufletul. O ploaie văratica, deşi nu caldă. Picurii tot mai deşi o lovesc jucăuş, jonglând cu firele de păr, lipindu-i hainele de corpul aproape îngheţat. Puţinii oameni rămaşi pe străzi aleargau iritaţi spre cele câteva taxiuri din staţie. E singură, udă, înecată în propria-i suferinţă. Voia să mai bea ceva, o cafea sau cel mai probabil o cola, dar se răzgândi şi fugi spre staţia de tramvai. Geanta i se uda. A văzut apropiindu-se tramvaiul şi începu să fugă. A alunecat. Îşi atenuă căderea cu ajutorul braţelor. Zâmbi. Ajunse atât de aproape de sol, încât era să ia o înghiţitură zdravănă de noroi. Se ridică rapid, dar tramvaiul trecea. Îşi imagină fericirea trecând pe lângă ea, făcându-i semn să facă ceva. Alerga acum în sens opus, în paralel cu tramvaiul. Nu-i păsa dacă va aluneca, nu-i păsa că se va murdări, se simţea mai plină de ea, voia să se agaţe măcar cu o mână de ceea ce parcă pierduse  de prea mult timp. Vatmanul opri şi ea se urcă. Era triumfătoare. Îşi imagina că arăta groaznic, dar nu-i păsa câtuşi de puţin acum. Ţinea speranţa în palme, iar gândul că va reuşi îi umplea golul. S-a aşezat pe un scaun de la geam şi privea copaci, blocuri, magazine, oameni. Întra-adevăr, nimeni nu părea să ştie de existenţa ei. Dar parcă ea ştia de toţi ceilalţi? Ştia ea câţi sunt cei care s-au iubit şi s-au separat? Ştia ea câţi mâncau dimineaţa ochiuri, sau câţi îşi urau serviciul sau şeful? Dorinţa şoptită a spart tăcerea din ea :”Vreau să fiu lângă tine fără să te fac să suferi”.

Interiorul deveni parcă mai cald, iar melodia ce răzbatea din căşti (uitase complet de ele) o ruga parcă să fredoneze. O auzise pentru prima dată într-o seară de toamnă, atunci când lumea îi parea mai simplă şi mai sinceră decât acum. Atunci era altfel. Nu ştia cine s-a schimbat. Ea sau el, ea sau lumea întreagă. Îşi mai amintea, ca prin vis vers cu vers, cuvânt după cuvânt şi fredona cu voce coborâtă şi calmă. Îi auzise intrebarea, dar o amâna. Îşi  surprinse imaginea în fereastră zâmbind sincer, satisfăcută. Îşi aminti că trebuia să coboare.

Acum stătea şi zâmbea în mijlocul furtunii dezlănţuite. “De ce?” -cine avea nevoie de explicaţii?..Intră în scara blocului, lăsând uşa în grija vântului.

inca avea pielea aia cu gust si miros de ciocolata pe degete..ii intrase pe sub unghii. in vene. sau nu in vene. mai adanc. in plamani. o respira. era ca o tigara. ce nebunie! ii numara coastele cu toate degetele pe rand, ca sa nu scape vreuna sau vreunul…abia putea sa respire cand il saruta, ca sa nu scape vreun strop din lichid, din dulceata. iubea sa-i simta dintii cu limba. la fel, toti dintii pe rand. suav si usor, apoi repezit ca sa se asigure ca nu scapa niciun moment. ii simtea adanciturile din piele. urcus si coboras, urcus si coboras. Frumoase, moi, dese, colorate, rotunde, delicate, o zapaceau. isi tinea buzele infipte in carnea moale apoi contura desene cu limba pe piele, ca niste tatuaje care ardeau. apoi se oprea si contempla. gene lungi si dese, ca ramurile unui copac, nas cracanat si dulce ca un fel de balansoar pe intregul chip, apoi buze dulci si puternici ca niste cortine ce ascund o intreaga traire pe o scena. un intreg act care se deruleaza in fata ochilor cu priviri senine si jucause. apoi gat frumos, cu pielea aia parfumata, maini puternice cu degete lungi si unghii taiate ingrijit, umezite, mereu acolo, mereu imbratisand si cautand.. se afunda in priviri si imparte sarutari ca vantul usor de primavara peste un intreg oras. curata murdaria inchipuita, usuca sudoarea si strange totul pentru ea…pentru ca vrea. si pentru ca e lucrul care o face foarte fericita.