I’ve been thinkin’ about
alergi după ceva ce ai deja.. de ce ne pierdem mereu în spatele aceloraşi gafe, aceloraşi prostii? de ce nu poţi da pur şi simplu drumul când trebuie? what’s the point anyhow?
de ce să te bucuri de aceleaşi feţe în fiecare zi când intervine rutina? şi moralul? şi încâlceala? şi delăsarea? de ce nu te sfâşii cu dinţii şi scuipi ce e stricat? schimbă-ţi rochiile ca fâşiile de ceapă şi zâmbeşte. toţi caută zâmbete împrejur.
Prefă-te că ţi-ai uitat masca ţâfnoasă acasă măcar azi. Chiar dacă unii insistă să-ţi reamintească.. nu lăsa pe nimeni să şteargă, să rupă şi să descompună. nimeni nu trebuie să aibă atâta putere asupra ta.
nespusele…
“se încâlceau în perechi de picioare şi degete şi mâini. Şi toate erau ale lor, aparţinându-le cu desăvârşire ; frânturi de buze şi priviri, bucăţi de atingeri şi îmbrăţişări. Era verde. Era crud. Era nou.
În ce poziţii dormi? cum ţii mâinile când săruţi, cum ai părul dimineaţa?
Te văd fremîtând de veselie, de entuziasm, de viaţă…Nu te recunosc, dar îmi placi cu zâmbetul tău senin şi ştregăresc. Eu mă regăsesc într-o indiferenţă calmă, paşnică.
Zilele nu-mi par monotone. Simt că trăiesc şi încerc să reţin toate detaliile pentru a-mi putea hrăni mai târziu agonia cu ele.”
S-ar putea ca fericirea în aşa doze mari să producă o constipaţie verbală.
